Gîndește-te o clipă: Tatooine, Hoth, Dagobah, Endor, Coruscant, Kamino, Mustafar — toate sînt planete din Star Wars, dar fiecare pare construită în jurul unui singur mediu: deșert, gheață, mlaștină, pădure, oraș-planetă, ocean sau lavă. E un tipar. Și îl întîlnim mult prea des în science-fiction. Pentru că mulți creatori nu au simțul proporțiilor — sau, poate, nu asta îi interesează.
În fond, Star Wars nici nu încearcă să fie un tratat de planetologie. E, mai degrabă, un basm cu pistoale laser, dueluri cavalerești și nave spațiale, crescut din rădăcinile western-urilor, filmelor cu samurai și poveștilor de război din anii ’50-’60. De altfel, tropul călătorului solitar care merge din oraș în oraș, purtînd în spate doar praful drumului și o poveste nouă, vine direct de acolo. Fix aceeași schemă apare și la roninii rătăcitori prin Japonia…
Și asta deoarece oamenii au mari dificultăți să înțeleagă ce înseamnă, efectiv, mărimea unei planete. Nu sîntem construiți să percepem intuitiv cifre colosale — și, sincer, cîți scenariști de la Hollywood credeți că au o solidă pregătire științifică? Exact.
Cînd SF-ul este autoironic
Uite un exemplu simpatic din Stargate SG-1, serial difuzat și pe la noi. Echipa lui Jack O’Neill și Samantha Carter sosește pe o planetă nouă, o ia puțin la pas prin pădurile de lîngă poartă și trage concluzii despre întreaga lume. Într-un fel, scenariștii au o scuză: cele mai multe civilizații s-au dezvoltat fix în zona porților stelarilor, influențate sau mutate acolo de Goa’ulzi. Deci ce vede echipa — aia raportează.
Într-un episod faimos (Solitudes), Samantha crede că a ajuns pe „o planetă de gheață”. De fapt, era în Antarctica, pe Pămînt, dar nimeni nu știa că planeta noastră avea două porți stelare, iar un mic accident de coordonare i-a trimis fix acolo.
Și mai e faza când Jack, ușor plictisit, zice: „De ce toate planetele arată ca și cum ar fi în Canada?”. O glumă directă despre faptul că serialul era filmat în Vancouver, deci pădurile alea canadiene apăreau mereu, sub pretextul altor lumi.
În romane și povestiri scriitori fac o treabă ceva mai bună
În romane, scriitorii au loc să explice — și chiar o fac. Chiar și în universul Star Wars (cel extins, Legends, pe care personal îl prefer), lucrurile sînt mult mai nuanțate:
Dagobah: Yoda nu se ascunde acolo întîmplător. Planeta are o biodiversitate atît de densă încît prezența lui se pierde în forfotă vieții, ferindu-l de ochii imperialilor. Noi vedem doar un colț de mlaștină, poate ales special de el.
Tatooine: în vechile legende Star Wars, planeta era cîndva verde, cu oceane, dar a fost pîrjolită de bombardamente orbitale după ce sclavii s-au răsculat împotriva Rakata.
Alderaan, în The Old Republic: e o lume cu climate multiple, însă noi explorăm în joc doar o regiune muntoasă, cu strat de zăpadă, și o fîșie de coastă sudică ce aduce a nordul Italiei iarna.
În alte cărți, lucrurile sînt și mai atent construite. În Dune, de pildă, Arrakis e un deșert — dar Herbert creează o ecologie în toată regula, cu proiecte de terraformare, cicluri ascunse ale apei, totul gîndit la scară planetară.
În Hyperion, Simmons ne plimbă prin păduri, orașe suspendate, stepe, mări. Fiecare loc joacă alt rol narativ.
Și în alte multe romane personajele explorează planete unde pot coborî în zone temperate și apoi urca spre munți înzăpeziți sau coboară pe malul oceanelor. Există și planete „mono-biome”, dar au o justificare: sînt terraformate, ecumenopoluri ca Alexandria sau Coruscant, făcute de mîna omului.
Și în filme sau seriale apare același truc
În Farscape, fiecare planetă vizitată are o „temă” clară: mlaștină, cîmp magnetic, ruine, pădure tropicală. Bugetul conta enorm, iar decorurile trebuiau refolosite.
În Babylon 5, cînd se coboară pe suprafețe planetare, vedem de obicei o singură regiune, suficientă ca fundal pentru intrigă.
În Star Trek, fie că e vorba de TOS, TNG, Voyager sau Enterprise, majoritatea planetelor seamănă suspect de mult cu pădurile californiene. Erau ieftin de filmat și la îndemînă.
Concluzie?
Planetele monoclimatice sînt un artificiu convenabil pentru space opera: ușor de ilustrat vizual, ieftin de produs, rapid de înțeles. Literatura SF are luxul să construiască lumi mai credibile, cu explicații climatice, istorii ecologice și tot tacîmul.
Pînă la urmă, e tot un joc al imaginației. Dar cînd un autor își face temele și ne arată o planetă reală, cu toate complexitățile ei, aventura capătă o altă greutate. Începe parcă să semene, puțin, cu locul uriaș și complicat pe care-l numim acasă — adică Pămîntul.
