– Gînduri în urma unei discuții la temă pe Facebook –
Este realitatea mai ciudată decît putem ști — sau decît ne putem imagina vreodată?
Un răspuns rezonabil ar fi: ambele. Dar poate că întrebarea trebuie reformulată. Nu dacă realitatea e mai ciudată decît știm, ci dacă e mai ciudată decît putem ști. Și, dacă da, ce înseamnă asta pentru noi?
Unii ar zice că realitatea e doar mai ciudată decît o cunoaștem — și că progresul științei o va aduce treptat în zona comprehensibilului. Într-un secol am aflat mai mult decît în toate epocile anterioare la un loc. Dă-ne o mie de ani, un milion, și poate vom ajunge să cartografiem totul: de la atom la galaxie. Optimismul e molipsitor.
Dar nu toată lumea împărtășește acest optimism. Pe măsură ce „dăm zoom out”, lucrurile devin nu doar mari, ci și de necuprins mintal. La scară cosmică sau la nivel cuantic, realitatea pare să refuze în mod activ înțelegerea noastră. Poate nu pentru că ar fi contra rațiunii, ci pentru că este dincolo de capacitatea noastră de a o concepe coerent.
Putem trăi cu această limitare? Sau doar ne mințim frumos?
Ne folosim de un model mental funcțional pentru ceea ce vedem, auzim, atingem — dar tot ce e dincolo de aceste simțuri e deja abstract. Ne încredem în instrumente, formule, deducții. Fiecare nivel de realitate pe care-l deschidem dezvăluie o structură mai profundă: atomul are nucleu, nucleul are protoni și neutroni, aceștia sînt făcuți din quarci, și apoi apar zeci de particule subatomice greu de înțeles sau confirmat. Și asta doar în fizică. N-am pomenit chimia haotică a vieții sau complexitățile minții umane.
Dacă există un fund de sac al realității, nu l-am găsit încă. Poate nici nu există. Poate tot ce putem face e să ne apropiem de o asimptotă a înțelegerii, fără să o atingem vreodată.
Iar dacă realitatea ne pare ciudată, poate problema sîntem noi.
Ne-am obișnuit să credem că lumea trebuie să fie simplă, logică, predictibilă. Dar poate noi sîntem anomalia: niște ființe care pretind coerență într-un univers al haosului elegant.
Sau, după altă perspectivă: nu putem vorbi despre realitate fără a o nara.
Gîndim și percepem în concepte, iar conceptele vin din limbaj. Iar limbajul e tributar culturii, educației, ficțiunii. De aceea, SFFF-ul nu e divertisment, este mai degrabă un instrument de extindere a narativelor noastre — poate singura unealtă care ne ajută să facem loc, cît de cît, pentru ciudățenia realității.
Ce nu înțelegem ne bîntuie. Ce nu putem cunoaște ne definește. Iar în mijlocul acestui mister rămîne o enigmă fundamentală: conștiința. Pînă nu înțelegem ce este mintea, toate celelalte cunoștințe sînt suspendate în incertitudine. Poate că, odată descifrată, se va dovedi banală. Sau poate atît de străină încît ne va rămîne veșnic inaccesibilă.
Pînă atunci, poate că nu realitatea e stranie — ci doar așteptările noastre.
